Dor de ducă

Când pe lume am venit
O zână mi-a poruncit
Să n-am linişte nici pace
Până n-oi găsi ce-ţi place
S-am în mine dor de ducă
Ast-a fost a ei poruncă.

Încă din copilărie
Hoinăream desculţ prin glie
M-ascundeam în lan de grâu
Şi mă bălăceam în râu
Mi-am amintit de-a ei poruncă
Şi-am plecat grăbit prin luncă

Şi-am ajuns la-ntinsa mare
Unde soarele răsare
Pescăruşii în zbor ţipau
Gândurile-mi răvăşeau
Totul răscolea în mine
Şi-am plecat spre largi coline.

Viscolul mi-alintă faţa
Doamne ce frumoasă-i viaţa
Gerul ce pătrunde-n mine
Sângele ce-mi curge-n vine
Ploaia care-mi intră-n oase
Hainele de vânt sunt roase.

Hoinărind prin munţi hai-hui
Nu duc dorul nimănui
El mi-e soră, el mi-e frate
De munte nu m-aş desparte
Aici aş vrea să trăiesc
Doamne cât îl mai iubesc.

Drumeţule să n-ai frică
Muntele nu-ţi poartă pică
Apele nu-i tulbura
Pădurea nu i-o tăia
Ascultă de-al meu îndemn
Că te-ajunge greu blestem.

Chiar când e cuprins de ură
Şi pe nimeni nu îndură
Biciuindu-şi stânca-n vânt
Culcând brazii la pământ
De-o pornesc în sus voios
Mă priveşte mânios

Ţine trăsnetul în mână
Pe buze are furtună
Dar priveşte-n ochii mei
Şi nu vede teamă-n ei
Şi-mi zâmbeşte bucuros
Te-am iertat căci eşti voios

R:
Dor de ducă, dor de ducă
Unde dracu să mă ducă
Piscuri se înalţă-n zare
Mândre strălucesc în soare
Şi semeţe mă îndeamnă
Ia poteca spre cabană.